viernes, 17 de agosto de 2012

In vizita acasa: Bucuresti

Autor: Gabriela Căluţiu Sonnenberg/Bennisa – Spania, 2012

  La vârsta majoratului am resimţit contactul cu Bucureştiul ca pe o puternică lovitură în plexul solar, după care nu m-am recuperat nici până astăzi. Cred că în primul an de studenţie nu concepeam să stau acolo nici o secundă mai mult decât timpul strict necesar pentru încheierea studiilor. Abia după absolvire am realizat că oraşul mi se strecurase în sânge, devenind singurul loc în care simţeam că trăiesc, fără să mă plictisesc (prea tare). Ştiam, fireşte că nu se compara idila urbei noastre transilvane cu forfota metropolei balcanice. Chiar îmi dorisem schimbarea; aveam nevoie de o deschidere mai mare, de o ieşire din cercul în care începusem să mă sufoc. Cu toate acestea, cu puţina mea experienţă de liceană la început de drum nu puteam să-mi închipui cât de şocantă avea să fie realitatea. Nu mărimea oraşului era problema, ci mişcarea haotică, viteza cu care se derula totul. 
  Locuitorii capitalei erau veseli şi săritori, dar ardelencei din mine îi păreau uşor superficiali. Priveau regulile mai cu indulgenţă, le considerau făcute pentru a fi încălcate, nu ca pe un ideal de atins, cum le priveam noi, sibienii. Erau ingenioşi, impulsivi, inovatori. „Sportul” unanim practicat la Bucureşti în anii optzeci era de fapt un slalom permanent, o luptă continuă pentru supravieţuire, un lanţ de delicte mai mult sau mai puţin cavalereşti. Obişnuită fiind cu ordinea nemţească din burgul natal, îmi venea greu să mă adaptez traiului pe muchie de cuţit. 
  Noi, ardelenii, suntem uneori cam căpoşi. Iau ca exemplu situaţia clasică de a întreba în autobuz unde trebuie să cobori pentru o anumită adresă. Mi s-a întâmplat la Bucureşti să fiu îndrumată de trei persoane deodată. Ba unii chiar au coborât cu mine şi m-au condus la destinaţie, povestindu-mi cu lux de amănunte detalii private. La Sibiu, în schimb aceeaşi situaţie m-a adus odată aproape de exasperare: mergând din om în om în troleibuz, abia la al cincelea am reuşit să aflu informaţia pe care o căutam. Întrebat fiind de ce nu mi-a răspuns de la început, omul mi-a replicat mirat „dar nu pe mine m-aţi întrebat!”. În fine, la Bucureşti, locuitorii plini de elan au contribuit rapid la risipirea timidităţii mele, de provincial precaut....
  De atunci m-am obişnuit să nu judec pripit localităţile prin care trec, realizând că toate au mai multe feţe, care uneori chiar se pot contrazice între ele. Totuşi, un lucru îl au în comun toţi locuitorii de capitale: sunt toleranţi şi deschişi, probabil din cauză că sunt obişnuiţi să convieţuiască în bună pace pe un spaţiu relativ restrâns.....
  Plimbarea pe străzile Bucureştiului confirmă şi azi ceea ce ştiam dintotdeauna: nu există distanţe. Nu sunt şi nu au existat(...) E momentul în care nu mai putem spune că ne aflăm la Bucureşti. Corectă ar fi mai degrabă formularea: Bucureştiul e în noi. Eu una l-am luat cu mine; călcâiele îmi vibrează imperceptibil la gândul viitoarelor incursiuni în oraşul care mă aşteaptă, fără pretenţii şi fără ranchiună. Ați mai pomenit călcâie zâmbind? 
(sursa: http://occidentul-romanesc.com/?p=4943)

No hay comentarios:

Publicar un comentario