martes, 26 de julio de 2011

"Emigranti, lasati-ne in pace!"


Un text al scriitorului bulgar Gheorghi Nikolov, adevaruri amare care se potrivesc atat de bine si romanilor.


În fiecare vară, mii de bulgari plecaţi să trăiască în străinătate se întorc acasă cu speranţa de a revedea prieteni vechi. Dar pentru cei din urmă, aceste revederi forţate se transformă în calvar.
Vara se apropie şi odată cu ea, tinerii din anii '80 ai secolului trecut care şi-au părăsit ţara la începutul perioadei de tranziţie. Mai devreme sau mai târziu veţi primi un telefon de la unul dintre ei. Cel mai adesea, la telefon este o voce de femeie cu glas tremurat: "Mica Ana s-a întors din Iowa, şi ar vrea să ne întâlnim. Cum, nu-ţi aminteşti ? Ana, care-şi lipise în clasa a patra pâinea cu gem de bluza mea de şcolăriţă... "
Şi chiar dacă ai ratat această dramă veche de 40 de ani, încerci atunci să pescuieşti micul chip al Anei din adâncimile memoriei care ezită între câteva fetiţe cu codiţe şi apoi se rătăceşte într-o mulţime confuză de fetiţe în bluze albastre.
Dar mica Ana nu se lasă; ea sună cu insistenţă tot lanţul pierdut de foşti tovarăşi de şcoală, de cunoştinţe din cartier, de la facultate sau indivizi întâlniţi acum 25 de ani în vreun chef bine udat. Tu, tu ai şters chestiile acestea din memorie. Mica Ana nu. Ea s-a gândit la toţi aceşti tipi şi tipe improbabili în timpul serilor lungi de iarnă la Chicago; ea a perindat cu răbdare amintirile lor în Iowa, unde a găsit în cele din urmă un loc de muncă în porumb.
Şi sunt mulţi ca ea: mica Ana, Mitko, Mişo, Goşo de dedesubt, Katia, Silvia (îţi mai aduci aminte? se cherchelise la un chef în clasa a zecea), Chiro din Pennsylvania, Rumi din Canada, etc, etc... Odată cu vara, suntem supuşi la o campanie de teroare din partea acestor emigranţi care se întorc acasă. În fiecare săptămână, ne sună să ne revedem; în iulie şi august este chiar aproape imposibil de a le găsi tuturor un loc disponibil  în agenda noastră.
Ei aparţin generaţiei de 40-50 de ani şi au toţi în comun de a se fi cărat primii din Bulgaria, la începutul anilor 1990 când începuse marele haos al tranziţiei. Astăzi ei au pierdut ceva păr şi au câştigat câteva kile; ei sunt deziluzionaţi, bătrâni şi obosiţi, chiar dacă unii şi-au îmbunătăţit starea financiară. Ei au aşteptat cu răbdare concediile lor anuale pentru a se întoarce în Bulgaria şi pentru a reîntâlni cât mai mulţe dintre persoanele care reprezintă unica lor legătură cu această ţară. O Bulgarie pe care ei o dispreţuiesc, dar care le lipseşte teribil(....)

Problema este că aceşti estivanţi veniţi de departe încearcă să reînvie emoţiile şi entuziasmul lor din tinereţe. Deşi sunt lucruri iremediabil trecute. Dar emigratul nu ştie şi, în definitiv, nici nu vrea să ştie. Noi, în schimb, nu vrem nici să-l dezamăgim prea mult, chiar dacă ne întrebăm de fiecare dată acelaşi lucru. Ce vom fi în măsură să ne spunem unul altuia? În interesul adevărului, această întrebare nu este de actualitate pentru emigrat. Odată întors în ţara sa, el vorbeşte singur, ca moara. În acest sens, el prinde din urmă luni de zile sau chiar ani de tăcere sau de conversaţii convenite cu colegii din străinătate.

Emigrarea este o lipsă aproape permanentă a unei realităţi cunoscute iar faptul de a o regăsi pentru o săptămână sau două nu aduce vreo plăcere deosebită nici gazdei nici invitaţilor. Întoarcerea estivală a emigratului rămâne totuşi un ritual la care eşti somat să participi. Ca într-o piesă de teatru în care ţi-a fost atribuit un rol secundar dar totuşi important pentru revelarea pe deplin a eroului principal – majestatea sa emigratul.


1 comentario:

  1. adevarat articolul...o sa l pun pe zidul meu....Churryburry

    ResponderEliminar